marți, 30 aprilie 2013

LYA intră în scenă!

M-am împărțit în două. O parte am angajat-o la capitolul sinceritate și cealaltă am trimis-o la redactat cuprinsul ascultându-și inima, pentru că da, cea de-a doua parte este stânga. Până nu de mult cele două se înțelegeau și formau o echipă bună, satisfăcătoare din punctul meu de vedere - ținând cont de zidul construit din diferențe. Apoi, am ajuns aici. 

Aici, nicio parte nu mai știe care e. Cel mai greu e să le conving pe fiecare în parte că îmi aparțin, că odată, de mult, mă alcătuiau pe mine. Așa că, le-am reunit (greu) și le-am numit LYA (love you always). Nu numai pentru a le arăta cât de importante sunt pentru mine, ci și pentru a îl lega pe el, de ambele părți care mă compun. 

Le voi scrie. Nu știu cât de des dar le voi scrie. LYA este un jurnal. LYA sunt eu, legată de el.

marți, 1 ianuarie 2013

sâmbătă, 29 decembrie 2012

Aproape de inima lui

Iubirea și relațiile în general mereu au fost complicate. Însă, atunci când vine vorba de un cuplu, sunt complet împotriva ajutorului venit din exterior. Un sfat, o vorbă bună, sunt mereu apreciate la timpul lor, dar în rest, să fii un simplu prieten, observator, și să vrei să controlezi sentimentele celor doi mi se pare fără sens.


vineri, 28 decembrie 2012

Santa knows where all the bad girls live

Gata și cu Crăciunul. Înainte de 25 decembrie parcă nu mai trecea timpul, apoi cele trei zile de sărbătoare n-au știut cum să fugă mai repede - și le înțeleg.

Am citit diferite postări făcute special de Crăciun, despre cum trebuie să stăm cu familiile și cum totul este minunat și parcă zăpada de transformă în zahăr și trebuie să fim fericiți și și și...
Mai mult decât atât, în caz că nu ați aflat încă, această sărbătoare dacă nu este făcută alături de familie, ea nu există.

Acum, dragilor, țin să vă amintesc că există copii fără părinți de exemplu, care pot intra pe blogurile voastre și dau de „fără familie nu există Crăciun!”. Ce zic? Adică zău, deja totul se învârte în jurul unui clișeu legat de sânul familiei. Orice zi din an poate fi frumoasă alături de ai noștri, nu trebuie să fie neapărat iarnă sau vară sau Sf. Patrik. Sincer, mi se pare imposibil ca o persoană citească o postare de 20-30 de rânduri în care să i se spună „familie familie familie”. Așa cum am mai spus și cu ceea ce a primit fiecare e aceeași poveste. De ce trebuie să știu eu ce a primit Gigică și Florica? Bine că au primit, să se bucure de ele, dar unde e partea în care ne maturizăm și atunci când vedem sub brad un iPhone/Blackberry sau alt căcățiș din ăsta nu ne căcăm pe noi de fericire. Totuși e un obiect (prost și scump, țin să adaug).

Deci dacă ați trecut de 12 ani, hai 13 ca să nu fiu fată rea - și aveți un blog sau orice altceva pe care postați poze cu ce ați primit, amintiți-vă (please!) că pe nimeni nu interesează. În caz că sunteți o persoană publică dar totuși nu vă numiți Bianca Drăgușanu sau Daniela Crudu, atunci e în regulă pentru că aveți fani pe care să-i intereseze de viața voastră, în orice alt caz, sau sunteți o pițipoancă frumoasă plină de bani și de botox sau sunteți o pițipoancă urâtă care arată lumii ce minunății are ea - că doar unde s-a mai pomenit așa tehnologie?

joi, 27 decembrie 2012

Nici cadourile nu mai sunt ce-au fost!

După mult timp am revenit. Nu mai am nicio idee despre ce am scris până acum pe blog. Mai devreme am încercat să recitesc, apoi mi-am dat seama că nici nu contează. Dacă vreau să încep să scriu în mod regulat? Poate. Recunosc că sunt multe lucruri pe care nu am unde să le spun (scriu) decât aici, așa că trebuie să mă pun pe treabă! Hmm.. oare cât o să țină starea asta în care simt nevoia să scriu ceva, orice, chiar și lucruri fără sens cu care nu ajung nicăieri - cum arată și postarea asta.

Între timp m-am oprit ca să mai schimb ceva pe blog și anume aspectul. Drăguț, nu?
Anyway, nu-mi place vinul roșu. Nu întrebați de ce pentru că nu am nicio variantă de răspuns, pur și simplu nu-mi place. Dar acum stau cu un pahar lângă mine și din când în când gust câte puțin din licoarea păcătoasă. 

Există câteva bloguri pe care le urmăresc cu drag. Fără „follow” pentru că nu-mi trebuie, îmi amintesc sigură să intru și să citesc care ce a ma scris, fără nicio actualizare. Am văzut plimbându-mă atât pe bloguri cât și pe conturi de Facebook, că există o nouă modă. Cadourile primite de Sf. Nicolae sau de Crăciun, trebuiesc neapărat fotografiate și arătate națiunii pentru că - nu-i așa? - cum poate să doarmă X dacă nu știe ce a primit Y? Dacă Y a primit un iPhone 5 și un laptop de la Apple, în timp ce X s-a mulțumit cu o ciocolată Laura, asta nu e o problemă. Am sau n-am dreptate?

Da, clar suntem pe calea cea bună! :)

vineri, 3 august 2012

August e prea aproape de septembrie.

Urăsc să mă simt vulnerabilă. Dar nu-mi place nici să stau și să-mi plâng de mila, chiar dacă de la un timp, numai asta fac. Și nu mă suport așa! Nu mă cunosc așa. De fapt, de ce s-o mai lungesc?! Mereu am crezut că oamenii care suferă din chestii minore, cum ar fi o despărțire de cineva cu care au stat în jur de o săptămână, maxim două, se prefac. Da, puteți spune că sunt dură, și sunt. Nu știu exact ce să spun atunci când cineva are o problemă sentimentală, pentru că eu când am nimeni nu-mi spune nimic. Nu pentru că n-ar avea cine, sau n-ar știi ce, pentru că eu nu le cer sfatul prietenilor, pentru că eu mereu trebuie să mă descurc singură. 
M-aș putea numi o singuratică, pentru că mereu am preferat puțin și bun decât mult și prost, dar de curând, nici asta nu mai sunt. Și tare-aș vrea să revin la ce eram. Nu aveam probleme de genul ăstora pe care le am acum. Nu-mi făceam griji că voi fi înjunghiată pe la spate. Acum însă am nevoie de cineva, de oricine. 
Am nevoie să știu că cineva vrea să știe ce fac, că cineva mă sună dimineața numai ca să știe că m-am trezit, cineva cu care să pot ieși, dar nu din obligație. Ieri am stat toată ziua și m-am gândit câte persoane am pierdut numai pentru că n-am avut eu chef de ele. Și zău că-mi pare foarte rău pentru asta, dar nu prea văd ce mai pot face. Acum e fiecare cu viața lui. Nu pot eu să merg și să zic „mă mai știți? sunt euuu!”. Penibil.
Măcar de-aș putea plânge ca să mă descarc într-un fel, dar deja cer prea multe. Mă simt de parcă aș fi strivită de doi pereți.. deci.. PE UNDE IES?